WikiPortallus: Alexandru Ioan Cuza.html

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

modifică Primii ani de viaţă

Născut în Huşi, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al soţiei sale, Sultana (sau Soltana), o membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, anul revoluţiilor europene, Moldova şi Ţara Românească au fost şi ele cuprinse de această febră. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat pe timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de proeminent pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

modifică Elena Cuza

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor^[3], al Balşilor şi al Cantacuzinilor.^[4] Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate. Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social şi literar al matusii sale Agripina Sturdza, din Iaşi.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndragostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile.^[5] Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă, a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.^[6]

Deşi Cuza şi soţia sa, nu au avut copii, ea i-a crescut ca pe proprii săi copii pe cei doi fii avuţi cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (născut între 1862 şi 1864 - 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.^[7]

A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”^[8]

modifică Înfăptuirea unirii

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.^[9]

modifică Domnia

Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul unei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urma Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.^[10]

modifică Alegerea ca domnitor

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei camicami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunari favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianurie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Nepuntându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării Româneşti. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statlui naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.^[10]

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, se înfinţează la 15 mai 1859 Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.^[11]

modifică Reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.^[12]

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decreteaza (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi s-au înfiinţat primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.^[13]

modifică Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. S-ar mai putea adăuga, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”^[14]

modifică Reforma agrară

Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848.^[15] De aceea, în anii imediat următori ai unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare, datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.^[16]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Lovitura de stat a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.^[17]

modifică Alte reforme

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întâmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi se realizează, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.^[18] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

modifică Abdicarea şi exilul

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La această abdicare a contribuit chiar Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.^[19] Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

modifică Note şi referinţe

^ Horia C. Matei, Ion Nicolae, Silviu Neguţ, Caterina Radu, Enciclopedia statelor lumii, ediţia a VII-a, Bucureşti, Editura Meronia, 2001 - ISBN 973 99451 5 6
^ Mircea Mâciu, Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Şuteu, Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
^ Magazin istoric, nr. 4, 1994
^ Magazin istoric, nr. 11,12, 1982; 4-6, 1983
^ „Unirea ... din altă perspectivă”, Maria Prochipiuc - poezie.ro - accesat 04.01.09
^ „Elena Cuza - dincolo de legenda”, Radu R. Florescu, profesor Emeritus, Boston College - USA, accesat 04.01.09
^ Marija Obrenović - accesat 02.01.09
^ N. Iorga, Sfaturi pe întuneric. Antologie, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1977
^ Dumitru Ivănescu, Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti, Iaşi, 2005.
^ ^a ^b Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997 - ISBN 973 9243 07 X
^ Unirea Focşanilor, făcută cu forţa - ziaruldevrancea.ro - accesat 04.01.09
^ Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Editura Politică, 1988
^ Alexandru Ioan Cuza - Institul Naţionl de Cercetare - accesat 04.01.09
^ Aurel Loghin, Maria şi Gh. Platon, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Bucureşti, 1972, p. 143
^ L. Botezan, Problema agrară în dezbaterile parlamentare din România în anul 1862, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia”, 1961, nr. 1, p. 107
^ Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 348.
^ Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973
^ Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001
^ Unirea Principatelor Române - accesat 04.01.09
^ Obiectiv turistic: Manastirea Sfintii Trei Ierarhi - iasi.ro - accesat 04.01.09

Alexandru Ioan Cuza.html

Cuprins