WikiPortallus: Bătălia de la Austerlitz.html

Bătălia de la Austerlitz (cehă: Bitva u Slavkova), cunoscută şi ca Bătălia celor trei împăraţi, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de a treia Coaliţii formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie în Stilul Vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv o armată ruso-austriacă, comandată de ţarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverşunată. Bătălia a avut loc la Austerlitz (Slavkov u Brna) la aproape 20 km (12 mile) est de Brno în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

Pe 26 decembrie 1805, Austria şi Franţa au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele iniţiale de la Campo Formio şi Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaţilor germani ai lui Napoleon şi a impus o indemnizaţie de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinşi. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în ţara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederaţiei Rinului, o multitudine de state germane intenţionată drept o zonă-tampon între Franţa şi restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuşi, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influenţa crescândă Franţei în Europa Centrală au declanşat războiul celei de-a patra Coaliţii în 1806.

modifică Prolog

Europa era răvăşită încă de la începutul războaielor revoluţionare franceze în 1792. După cinci ani, Republica Franceză a înfrânt Prima Coaliţie în 1797. O a doua Coaliţie a fost formată în 1798, dar şi aceasta a fost învinsă în 1801, lăsând Marea Britanie drept singurul oponent al noului Consulat Francez. În martie 1802, Franţa şi Marea Britanie au fost de acord să pună capăt ostilităţilor prin Tratatul de la Amiens. Pentru prima dată în ultimii zece ani, pacea domnea în toată Europa. Cu toate acestea, au persistat multe probleme între cele două părţi, făcând implementarea tratatului din ce în ce mai dificilă. Guvernul britanic a refuzat să predea mare parte din cuceririle coloniale pe care le făcuse începând cu 1793. Napoleon era furios din cauza faptului că trupele britanice nu evacuaseră insula Malta.^[4] Tensiunea situaţiei s-a accentuat şi mai mult atunci când Napoleon a trimis o forţă expediţionară să zdrobească Revoluţia haitiană.^[5] În mai 1803, Marea Britanie a declarat război Franţei.

modifică A treia Coaliţie

În decembrie 1804, o înţelegere anglo-suedeză a condus la crearea celei de-a treia Coaliţii. Primul ministru britanic William Pitt a petrecut anii 1804 şi 1805 angajat în numeroase activităţi diplomatice cu scopul de a crea o nouă coaliţie împotriva Franţei. Suspiciunile mutuale dintre britanici şi ruşi au scăzut din cauza mai multor greşeli politice franceze, şi până în aprilie 1805 cele două semnaseră un tratat de alianţă.^[6] Fiind înfrântă recent de două ori de Franţa şi dornică de răzbunare, Austria s-a alăturat de asemenea coaliţiei câteva luni mai târziu.^[7]

modifică La Grande Armée

Anterior formării celei de-a treia coaliţii, Napoleon constituise Armata Angliei, o forţă de invazie menită să lovească Insulele Britanice, în jurul a şase tabere la Boulogne în nordul Franţei. Deşi nu au păşit niciodată pe pământ britanic, trupele lui Napoleon au primit un antrenament atent şi valoros în cazul demarării vreunei operaţiuni militare. Plictiseala s-a stabilit ocazional printre trupe, dar Napoleon a făcut multe vizite şi a organizat parade pompoase pentru a ridica moralul.^[8]

Oamenii de la Boulogne au format nucleul a ceea ce Napoleon va numi mai târziu Grande Armée (română: Marea Armată). La început, această armată franceză avea aproximativ 200.000 de oameni organizaţi în şapte corpuri, care erau mari unităţi terestre conţinând între 36 şi 40 de tunuri fiecare şi capabile de acţiuni independente până ce alte corpuri puteau sosi în ajutor.^[9] Un singur corp (situat într-o puternică poziţie defensivă) putea supravieţui cel puţin o zi fără suport, oferind Grande Armée nenumărate opţiuni strategice şi tactice în fiecare campanie. Deasupra acestor forţe, Napoleon a creat o rezervă de cavalerie de 22.000 organizată în două divizii de cuirasieri, două divizii călări de dragoni şi două divizii de dragoni şi cavalerie uşoară pedestre, toate sprijinite de 24 de piese de artilerie.^[9] Până în 1805, Grande Armée crescuse până la o forţă de 350.000,^[10] bine echipată, bine antrenată şi condusă de ofiţeri competenţi.

modifică Armata rusă

Armata rusă din 1805 avea multe caracteristici de organizare Ancien Régime: nu exista o formaţie permanentă deasupra nivelului de regiment, ofiţerii majori erau recrutaţi din cercuri aristrocratice (iar funcţiile erau vândute în general la preţuri mari); şi soldatul rus, conform obiceiurilor din secolul 18, era adeseori bătut şi pedepsit pentru a instaura disciplina. În plus, mulţi ofiţeri inferiori erau slab antrenaţi şi aveau dificultăţi în a îşi organiza soldaţii astfel încât să execute uneori complexele manevre necesare într-o bătălie. Cu toate acestea, ruşii stăteau bine la capitolul artilerie, manevrată de soldaţi care adeseori se luptau din greu pentru a evita ca piesele lor să cadă în mâinile inamicilor.^[11]

Sistemul de aprovizionare al armatei imperiale ruse depindea în principal de populaţia locală şi de aliaţii lor austrieci. Şaptezeci la sută dintre proviziile ruşilor erau furnizate de către Austria. În lipsa unui sistem de aprovizionare stabil şi organizat şi din cauza supraîntinderii liniilor de aprovizionare, soldaţilor ruşi le-a fost dificil să se menţină într-o stare bună de sănătate şi capabili de luptă.

modifică Armata austriacă

Arhiducele Carol, fratele împăratului austriac, începuse să reformeze armata austriacă în 1801 reducând puterea Hofkriegsrat-ului, consiliul militar-politic responsabil cu luarea deciziilor în cadrul forţelor armate austriece.^[12] Carol era cel mai bun comandant de câmp al Austriei,^[13] însă nu era popular şi la curtea imperială, pierzându-şi mult din influenţă atunci când, împotriva sfatului său, Austria a decis să declare război Franţei. Karl Mack a devenit noul comandant principal al armatei austriece, instituind reforme în privinţa infanteriei în ajunul războiului, care stipulau ca un regiment să fie compus din patru batalioane a câte patru companii în detrimentul vechilor trei batalioane de câte şase companii. Schimbarea subită nu a fost însoţită şi de antrenamentul corespunzător al ofiţerilor, astfel aceste noi unităţi nu erau conduse la fel de bine ca înainte.^[14] Cavaleria austriacă era privită drept cea mai bună din Europa, dar detaşarea multor unităţi de cavalerie la variate formaţii de infanterie i-a slăbit forţa de impact în comparaţie cu echivalenta sa franceză masată.^[14]

modifică Mişcări preliminare

În august 1805, Napoleon, împărat al francezilor din mai anul trecut, şi-a mutat armata de la Canalul Mânecii la Rin pentru a se confrunta cu noile ameninţări austriece şi ruseşti. Pe 25 septembrie, după un marş forţat şi în mare secret, 200.000^[15] de trupe franceze au început să traverseze Rinul pe un front de 260 km (160 de mile).^[16] Mack strânsese cea mai mare parte din armata austriacă la fortăreaţa Ulm din Bavaria. Napoleon spera să îşi balanseze forţele spre nord şi să execute o mişcare de rotaţie care să îi aducă pe francezi în spatele austriecilor. Manevra Ulm a fost bine executată şi pe 20 octombrie Mack şi 23.000 de trupe austriece s-au predat la Ulm, ridicând numărul total de prizonieri austrieci al campaniei la 60.000.^[16] Deşi victoria spectaculoasă a fost umbrită de înfrângrea flotei franco-spaniole în Bătălia de la Trafalgar, în ziua următoare succesul francezilor pe pământ a continuat cu căderea Vienei în noiembrie, împreună cu 100.000 de muschete, 500 de tunuri şi podurile rămase intacte de-a lungul Dunării.^[17]

Între timp, sosirea târzie a trupelor ruse sub comanda lui Kutuzov l-a împiedicat să salveze armatele de câmp austriece, astfel că ruşii s-au retras înspre nord-est pentru a aştepta întăriri şi pentru a se reuni cu unităţile austriece care au supravieţuit. Francezii i-au urmărit, însă curând s-au găsit într-o poziţie strategică dezavantajoasă: intenţiile prusacilor erau necunoscute şi puteau fi ostile, armatele rusă şi austriacă erau acum unite şi, pentru a întări frustrarea, liniile de comunicare ale lui Napoleon erau foarte lungi şi necesitau garnizoane puternice pentru a le ţine deschise. Napoleon a realizat că singura modalitate de a capitaliza succesul de la Ulm era să îi forţeze pe aliaţi într-o bătălie şi să îi învingă.^[18] Spre norocul său, ţarul rus era dornic de luptă.

modifică Bătălia

Napoleon putea strânge aproximativ 75.000 de oameni şi 157 de tunuri pentru bătălia iminentă, însă aproape 7.000 de trupe sub comanda lui Davout erau încă mult spre sud, în direcţia Vienei.^[19] Aliaţii aveau în jur de 73.000 de soldaţi, şaptezeci la sută dintre ei fiind ruşi, şi 318 tunuri.^[19]

modifică Câmpul de luptă

Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), şi de dealul Zuran, înalt de 260 metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum Olmutz-Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est. La vest de aceste două dealuri se afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz şi Telnitz. Piesa centrală a întregii zone erau înălţimile Pratzen, un deal uşor înclinat de aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălţime. Un consilier a notat faptul că Napoleon le-a spus în mod repetat mareşalilor săi, "Domnilor, examinaţi acest teren cu atenţie, va fi un câmp de luptă; veţi avea rolul de a vă juca pe el".^[20]

modifică Planurile şi dispoziţiile aliaţilor

Un consiliu aliat s-a întrunit pe 1 decembrie pentru a discuta propunerile de desfăşurare a bătăliei. Strategii aliaţi aveau în minte două idei fundamentale: stabilirea contactului cu inamicul şi asigurarea flancului sudic care ducea spre Viena. Deşi ţarul şi anturajul său apropiat au insistat în declanşarea unei bătălii, împăratul Francisc al Austriei era mult mai prudent şi era sprijinit de Kutuzov, principalul comandant rus.^[21] Cu toate acestea, presiunea de a lupta exercitată de nobilii ruşi şi de comandanţii austrieci a fost prea puternică, iar aliaţii au adoptat planul Şefului de Stat Major austriac Franz von Weyrother.^[21] Acesta implica un atac principal împotriva flancului drept al francezilor, pe care aliaţii l-au observat că era slab păzit, şi atacuri diversioniste împotriva flancului stâng francez. Aliaţii şi-au dispus majoritatea trupelor în patru coloane care vor ataca în dreapta francezilor. Garda Imperială Rusă era ţinută în rezervă, în timp ce trupele ruse sub comanda lui Bagration păzeau dreapta aliaţilor.

modifică Planurile şi dispoziţiile francezilor

Cu câteva zile înainte de bătălia propriu-zisă, Napoleon le dăduse impresia aliaţilor că armata sa era într-o stare slabă şi că dorea o pace negociată.^[22] În realitate, el spera că ei vor ataca, şi pentru a-i încuraja să facă acest lucru şi-a slăbit în mod intenţionat flancul drept.^[23] Pe 28 noiembrie, Napoleon s-a întâlnit cu mareşalii săi la Comandamentul Imperial iar aceştia l-au informat despre neliniştile şi temerile lor în legătură cu iminenta bătălie, chiar sugerând o retragere, însă lui nu i-a păsat de plângerile lor şi a plecat la lucru.^[24] Planul lui Napoleon prevedea faptul că aliaţii vor arunca atât de multe trupe pentru a-i învălui flancul drept încât centrul lor va fi slăbit foarte mult. Conta apoi pe un atac masiv francez, condus de către 16.000 de trupe din Corpul al IV-lea al lui Soult, prin centru pentru a paraliza armata aliată. Între timp, pentru a-şi sprijini slabul flanc drept, Napoleon i-a ordonat Corpului al III-lea a lui Davout să întreprindă un marş forţat tocmai de la Viena şi să se unească cu oamenii generalului Legrand, care păzeau flancul extrem sudic ce va suporta cea mai mare parte a atacului aliaţilor. Soldaţii lui Davout aveau 48 de ore pentru a mărşălui 110 km (70 de mile). Sosirea lor va fi extrem de crucială în determinarea succesului sau eşecului planului francezilor. Garda Imperială şi Corpul I al lui Bernadotte au fost ţinute în rezervă în timp ce Corpul al V-lea sub comanda lui Lannes păzea sectorul nordic al bătăliei.

modifică Bătălia începe

Bătălia a început în jurul orei 8 dimineaţa, cu prima coloană aliată atacând satul Telnitz, care era apărat de Regimentul al 3-lea de Linie. Acest sector al câmpului de luptă a fost martor a numeroase acţiuni în momentele următoare, atunci când mai multe atacuri feroce ale aliaţilor i-au evacuat pe francezi din oraş şi i-au forţat pe cealaltă parte a pârâului Goldbach. Primii oameni ai corpului lui Davout au sosit în acest moment şi i-au alungat pe aliaţi din Telnitz înainte ca şi ei să fie atacaţi de husari şi să reabandoneze oraşul. Atacurile adiţionale din partea aliaţilor au fost contracarate de artileria franceză.^[25]

Coloanele aliaţilor au început să se reverse înspre dreapta francezilor, însă nu la viteza dorită, astfel încât mare parte din francezi au reuşit să reziste. De fapt, dispunerile aliaţilor erau cronometrate greşit şi fără atenţie: detaşamente de cavalerie conduse de Liechtenstein de pe flancul stâng al aliaţilor au trebuit să fie plasate în flancul drept şi, în timpul procesului, au intrat în şi încetinit o parte din a doua coloană de infanterie care avansa înspre dreapta francezilor.^[24] La acel timp, planificatorii l-au considerat un dezastru, însă mai târziu i-a ajutat pe aliaţi. Între timp, elementele avansate ale celei de-a doua coloane atacau satul Sokolnitz, care era apărat de Regimentul al 26-lea Uşor şi de Tirailleuri, trăgători francezi. Atacurile iniţiale ale aliaţilor s-au dovedit fără succes, iar generalul Langeron a ordonat bombardarea satului. Acest baraj mortal i-a forţat pe francezi să se retragă, şi, cam în acelaşi timp, a treia coloană a atacat castelul Sokolnitz. Cu toate acestea, francezii au contraatacat şi au recâştigat satul, numai pentru pentru a fi izgoniţi din nou. Conflictul în această zonă a încetat pentru un timp atunci când divizia lui Friant (parte a Corpului al III-lea) a recucerit satul. Sokolnitz a fost probabil zona cea mai disputată a câmpului de luptă, schimbându-şi ocupatorii de mai multe ori în decursul zilei.^[26]

modifică "O lovitură puternică şi războiul este sfârşit"

În jurul orei 8:45, satisfăcut în final de slăbiciunea centrului inamic, Napoleon l-a întrebat pe Soult cât timp va dura ca oamenii săi să ajungă la înălţimile Pratzen, la care mareşalul a răspuns, "Mai puţin de douăzeci de minute, sire." Aproximativ 15 minute mai târziu, Napoleon a ordonat atacul, adăugând, "O lovitură puternică şi războiul este sfârşit."^[27]

O ceaţă densă a ajutat la camuflarea înaintării diviziei lui St. Hilaire, însă în timp ce urcau panta, legendarul 'Soare de la Austerlitz' a limpezit peisajul şi i-a încurajat să avanseze.^[26] Soldaţii şi comandanţii ruşi din vârful înălţimilor au fost uimiţi să vadă atât de multe trupe franceze îndreptându-se spre ei.^[28] Comandanţii aliaţi puteau redirecţiona acum câteva dintre detaşamentele întârziate ale celei de-a patra coloane către această luptă crâncenă. Peste o oră de lupte a decimat o mare parte din această unitate. Ceilalţi oameni din cea de-a doua coloană, majoritatea austrieci neexperimentaţi, au participat de asemenea la bătălie şi au întors raportul de forţe împotriva uneia dintre cele mai bune unităţi de luptă din armata franceză, forţându-i în final să se retragă în josul pantelor. Cu toate acestea, mânaţi de disperare, oamenii lui St. Hilaire au lovit cu putere încă o dată şi i-au atacat pe aliaţi la baionetă, alungându-i de pe înălţimi. Înspre nord, divizia generalului Vandamme a atacat o zonă numită Staré Vinohrady şi prin executarea perfectă a hărţuirilor şi voleelor mortale a reuşit să dezbine mai multe batalioane ale aliaţilor.^[29]

Bătălia se întorsese în mod ferm în favoarea francezilor, însă era departe de a se fi terminat. Napoleon a ordonat Corpului I al lui Bernadotte să sprijine stânga lui Vandamme şi şi-a mutat propriul centru de comandă de la dealul Zuran la capela Sf. Antoniu de pe înălţimile Pratzen. Poziţia dificilă a aliaţilor era confirmată de decizia de a trimite în luptă Garda Imperială Rusă; Marele duce Constantin, fratele ţarului Alexandru, a comandat Garda şi a contraatacat în secţiunea câmpului de luptă a lui Vandamme, forţând un efort sângeros şi singura pierdere a vreunui stindard francez în bătălie (nefericita victimă a fost un batalion al Regimentului al 4-lea de Linie). Simţind gravitatea problemei, Napoleon a ordonat propriei sale cavalerii de Gardă să înainteze. Aceşti oameni i-au pulverizat pe omologii lor ruşi, însă cu ambele părţi trimiţând mari mase de cavalerie nu era clar cine învinsese. Ruşii aveau un avantaj numeric la acest capitol, însă destul de curând avantajul a trecut de partea francezilor atunci când divizia lui Drouet, a 2-a a Corpului I al lui Bernadotte, s-a dispus pe flancul acţiunii şi a permis cavaleriei franceze să se refugieze în spatele liniilor lor. Artileria ecvestră a Gărzii franceze a avut de asemenea un efect mortal asupra cavaleriei şi fusilierilor ruşi. Ruşii au rupt rândurile şi mulţi au murit în timp ce erau urmăriţi pe o distanţă de un sfert de milă de cavaleria franceză reînvigorată.^[30]

modifică Finalul

Între timp, partea cea mai nordică a câmpului de bătălie era de asemenea martora unor lupte grele. Cavaleria grea a prinţului de Liechtenstein a început să asalteze forţele mai uşoare de cavalerie ale lui Kellerman după ce a sosit în final la poziţia corectă pe teren. Lupta a mers iniţial bine pentru francezi, însă forţele lui Kellerman s-au adăopostit în spatele diviziei de infanterie a lui Caffarelli odată ce a devenit clar faptul că numărul ruşilor era prea mare. Oamenii lui Caffarelli au oprit asalturile ruşilor şi i-au permis lui Murat să trimită două divizii de cuirasieri (una comandată de d'Hautpoul şi cealaltă de Nansouty) în bătălie pentru a termina o dată pentru totdeauna cu cavaleria rusă. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă şi de durată, însă în final francezii au fost cei care au triumfat. Lannes şi-a condus apoi Corpul al V-lea împotriva oamenilor lui Bagration şi după lupte grele a reuşit să îl alunge pe iscusitul comandant rus din bătălie. A vrut să îl urmărească, însă Murat, care era comandantul acestui sector al câmpului de luptă, nu a fost de acord cu ideea.^[31]

Atenţia lui Napoleon s-a îndreptat acum înspre capătul sudic al câmpului de luptă, unde francezii şi aliaţii încă se mai luptau pentru Sokolnitz şi Telnitz. Printr-un eficient atac în două puncte, divizia lui St. Hilaire şi o parte din Corpul al III-lea al lui Davout au reuşit să zdrobească inamicul la Sokolnitz şi i-au convins pe comandanţii primelor două coloane, generalii Kienmayer şi Langeron, să se retragă cât mai repede posibil. Buxhowden, comandatul stângii aliaţilor şi omul responsabil cu conducerea atacului, era complet beat şi a fugit de asemenea. Kienmayer şi-a acoperit retragerea cu cavaleria uşoară a lui O'Reilly, care a învins vitejeşte cinci din şase regimente de cavalerie franceze înainte ca şi ei să trebuiască să se retragă.^[31]

Panica generală a pus stăpânire acum pe armata aliaţilor, aceasta abandonând câmpul de luptă în toate direcţiile posibile. Un episod faimos însă sinistru a avut loc în timpul acestei retrageri: forţele ruse care fuseseră învinse de dreapta francezilor se retrăgeau spre sud înspre Viena pe heleşteele îngheţate Satschan. Artileria franceză trăgea înspre oameni, însă Napoleon şi-a redirecţionat tunarii pentru a trage în gheaţă. Oamenii s-au înecat în heleşteele foarte reci, zeci de piese de artilerie scufundându-se înpreună cu ei. Estimările cu privire la numărul de tunuri capturate diferă; opiniile variază de la 38 la 100. Sursele diferă de asemenea şi în privinţa victimelor, cu numere oscilând între 200 şi 2.000 de morţi. Deoarece Napoleon a exagerat acest incident în relatarea bătăliei, valorile mai joase pot fi şi cele mai apropiate de adevăr, deşi îndoiala încă rămâne dacă sunt sau nu corecte în întregime. Mulţi privesc acest incident drept unul dintre cele mai crude acte de război ale lui Napoleon.^[32]

modifică Consecinţe

Austerlitz şi campania precedentă au alterat profund natura politicii europene. În trei luni, francezii ocupaseră Viena, decimaseră două armate şi umiliseră Imperiul Austriac. Aceste evenimente contrastează puternic cu structurile de putere rigide ale secolului al 18-lea. Austerlitz a pregătit scena pentru aproape o decadă de dominaţie franceză pe continentul european, însă una dintre consecinţele pe termen scurt a fost atragerea Prusiei în război în 1806.

modifică Rezultate politice şi militare

În total, pierderile aliaţilor se ridicaseră la aproximativ 27.000 dintr-o armată de 73.000, adică 37% din efectivele lor. Francezii au pierdut în jur de 9.000 dintr-o forţă de 67.000, reprezentând aproape 13% din efectivele lor. Aliaţii au pierdut de asemenea 180 de tunuri şi 50 de stindarde. Victoria a fost întâmpinată cu uimire totală şi delir la Paris, unde numai cu câteva zile înainte naţiunea se afla în pragul colapsului financiar. Napoleon i-a scris Josephinei, "Am învins armata austro-rusă comandată de doi împăraţi. Sunt puţin obosit...te îmbrăţişez."^[33] Ţarul Alexandru a rezumat poate cel mai bine timpurile grele pentru aliaţi menţionând, "Suntem copii în mâinile unui gigant."^[34]

Franţa şi Austria au semnat un armistiţiu pe 4 decembrie iar Tratatul de la Pressburg, 22 de zile mai târziu, a îndepărtat-o pe ultima din război. Austria a acceptat să recunoască teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) şi Lunéville (1801), să acorde pământuri Bavariei, Württembergului şi Badenului, care erau aliaţii germani ai lui Napoleon, şi să plătească 40 de milioane de franci reprezentând indemnizaţii de război. Veneţia a fost cedată de asemenea Regatului Italiei. A fost un sfârşit aspru pentru Austria, însă cu siguranţă nu o pace catastrofală. Armatei ruse i s-a permis să se retragă în ţara natală, iar francezii şi-au ridicat tabăra în sudul Germaniei. Sfântul Imperiu Roman a fost de asemenea desfiinţat efectiv, 1806 fiind văzut drept ultimul său an. Napoleon a creat Confederaţia Rinului, un lanţ de state germane menite să servească drept un tampon între Franţa şi Prusia. Prusia a considerat aceasta şi celelalte mişcări un afront adus statutului său putere dominantă a Europei Centrale şi a declarat război Franţei în 1806.

modifică Recompense

Cuvintele lui Napoleon adresate trupelor sale după bătălie erau pline de laudă: Soldats! Je suis content de vous (română: Soldaţi! Sunt mulţumit de voi).^[35] Împăratul a dăruit două milioane de franci de aur ofiţerilor majori, 200 de franci fiecărui soldat, şi a oferit pensii consistente văduvelor celor căzuţi. Copiii rămaşi orfani au fost adoptaţi de către Napoleon personal şi li s-a permis să adauge "Napoleon" la numele de botez şi de familie.^[36] În mod interesant, Napoleon nu a acordat niciodată vreun titlu nobiliar niciunui comandant, după cum se obişnuia în urma unei mari victorii. Este probabil ca el să fi considerat Austerlitz un triumf prea personal ca să mai decoreze pe altcineva.^[37] Până în zilele noastre, Austerlitz este adeseori considerat drept cea mai mare victorie a lui Napoleon.^[38]

modifică Concepţii populare

Există multe poveşti şi legende cu privire la evenimente dinaintea şi din timpul bătăliei.

modifică Mitologie

În noaptea din ajunul bătăliei, Napoleon a pornit împreună cu anturajul său pentru a revizui poziţiile înaintate. În timpul acestui tur, a fost recunoscut de către soldaţii diviziei lui Vandamme iar în curând întreaga armată a aprins lumânări pentru a celebra aniversarea încoronării sale. Privind aceast eveniment, soldaţii şi comandanţii alianţei au crezut că francezii se pregăteau să se retragă. O altă poveste prezintă un soldat francez ghinionist fugărit de cazaci; aparent, soldatul s-a urcat pe un coş de fum, încercând să se ascundă, însă cazacii l-au găsit şi l-au omorât oricum. Un episod mai amuzant a avut loc între câţiva soldaţi francezi care căutau nutreţ pentru cai şi o săteancă locală. Aceştia strigau, Babo, ovsa ("Doamnă, daţi-ne ovăz") însă femeia, care era bătrână şi probabil avea dificultăţi în a auzi, a crezut că spuneau Hopsa ("sari"), aşa că a sărit de mai multe ori spre marea frustrare a soldaţilor francezi. În cele din urmă, soldaţii şi-au dat seama că nu erau înţeleşi, au arătat înspre caii de afară şi au început chiar să mestece pentru a-i da un indiciu, pe care l-a înţeles în sfârşit, oferind soldaţilor ovăzul de care aveau nevoie. Iar o altă poveste relatează despre nişte artilerişti francezi care au aruncat într-un foc o statuie din lemn a Fecioarei Maria şi au descoperit că aceasta nu ardea.^[39]

Două simboluri majore astrologice cu privire la Bătălia de la Austerlitz sunt bine cunoscute: Soarele de la Austerlitz, simbolizând gloria lui Napoleon şi Cerul de la Austerlitz, simbolizând nimicnicia şi zădărnicia războiului. Cerul de la Austerlitz este descris amănunţit în cartea Război şi pace a lui Lev Tolstoi.

modifică Război şi pace

Bătălia de la Austerlitz este un eveniment major în romanul lui Lev Tolstoi Război şi pace. Pe măsură ce bătălia este gata să înceapă, prinţul Andrei Bolkonski, unul dintre personajele principale, crede că "ziua care se apropie va fi Toulonul sau Arcole-ul său",^[40] aluzii la victoriile anterioare ale lui Napoleon. Andrei se gândeşte la glorie, chiar spunându-şi în gând că "voi mărşălui înainte şi voi mătura tot ce îmi stă în cale".^[40] Cu toate acestea, în timpul bătăliei, Andrei este capturat de inamic şi chiar îşi întâlneşte eroul, pe Napoleon. Dar entuziasmul iniţial fusese sfărâmat; acum crede că: "atât de mic apărea eroul său cu vanitatea sa măruntă şi bucuria victoriei în comparaţie cu acel cer semeţ, drept şi bun pe care îl văzuse şi îl înţelese."^[41]

modifică Puncte de vedere ale istoricilor

Napoleon nu a reuşit să învingă armata aliaţilor atât de decisiv pe cât ar fi vrut,^[37] însă istoricii şi entuziaştii de asemenea recunosc faptul că planul original a oferit o victorie semnificativă. Din acest motiv, Austerlitz este uneori comparat cu alte mari bătălii tactice, cum ar fi Cannae sau Blenheim. Unii istorici sugerează că Napoleon a avut atât de mult succes la Austerlitz încât a pierdut contactul cu realitatea iar ceea ce obişnuia să fie politica externă franceză a devenit "una personal napoleoniană" după bătălie.^[42] În istoria franceză, Austerlitz este recunoscut drept o victorie militară impresionantă, iar în secolul 19, când fascinaţia faţă de Primul Imperiu era la apogeu, bătălia a fost venerată de cei ca Victor Hugo, care "în adâncul gândurilor [sale]" auzea "zgomotul tunurilor grele îndreptându-se spre Austerlitz."^[43] Cu toate acestea, la recentul bicentenar, a izbucnit controversa atunci când nici preşedintele francez Jacques Chirac şi nici primul ministru Dominique de Villepin nu şi-au exprimat vreun gând cu privire la bătălie.^[44] Pe de altă parte, rezidenţii departamentelor de peste mări ale Franţei au protestat faţă de ceea ce vedeau drept "comemorarea oficială a lui Napoleon", argumentând că Austerlitz nu ar trebui celebrată deoarece Napoleon a comis un genocid împotriva colonialiştilor.^[44]

modifică Note

^ en
Numărul francezilor care au participat la bătălie variază în funcţie de sursă; 65.000, 67.000, 73.000, sau 75.000 sunt alte cifre prezente adeseori în literatură. Discrepanţa apare deoarece aproximativ 7.000 din Corpul al III-lea al lui Davout nu erau prezenţi în momentul în care a început bătălia. A include sau nu aceste trupe este opţional (în acest articol, ele vor fi incluse drept separate de cei 67.000 de soldaţi francezi aflaţi iniţial pe câmpul de luptă).
David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 416 menţionează 67.000 (fără Corpul al III-lea al lui Davout)
^ en Numărul aliaţilor care au participat la bătălie variază în funcţie de sursă; 73.000, 84.000, sau 85.000 sunt alte cifre prezente adeseori în literatură. Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 25 menţionează 73.000. David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 417 menţionează 85.400. În Napoleon şi Austerlitz (1997), Scott Bowden scrie că numărul tradiţional alocat aliaţilor, 85.000, reflectă puterea lor teoretică, şi nu adevăratul număr de oameni prezenţi pe câmpul de luptă.
^ ^a ^b en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 432
^ en Chandler p. 304
^ en Chandler p. 320
^ en Chandler p. 328. Marea Baltică era dominată de Rusia, lucru de care Marea Britanie nu era mulţumită, deoarece pe această cale se aproviziona cu resurse valoroase precum lemn, gudron şi cânepă, rezerve cruciale pentru Imperiul Britanic. În plus, Marea Britanie a sprijinit Imperiul Otoman împotriva incursiunilor ruseşti înspre Mediterana. Între timp, rearanjamentele teritoriale franceze din Germania au avut loc fără o consultare cu ruşii iar anexările lui Napoleon din valea râului Po au tensionat şi mai mult relaţiile dintre cele două.
^ en Chandler p. 331
^ en Chandler p. 323
^ ^a ^b en Chandler p. 332
^ en Chandler p. 333
^ en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 33
^ en Fisher & Fremont-Barnes p. 31
^ en Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 155
^ ^a ^b en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 32
^ en Richard Brooks (editor), Atlas de istorie militară mondială. p. 108
^ ^a ^b en Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 15
^ en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 407
^ en Chandler p. 409
^ ^a ^b en Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 19
^ en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 412–413
^ ^a ^b en Chandler p. 416
^ en Frank McLynn, Napoleon: O biografie. p. 342
^ en Richard Brooks (editor), Atlas de istorie militară mondială. p. 109
^ ^a ^b en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 48
^ en Fisher & Fremont-Barnes p. 48–49
^ ^a ^b en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Asecensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 49
^ en Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 21
^ en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 425
^ en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 49–50
^ en Fisher & Fremont-Barnes p. 51
^ ^a ^b en Fisher & Fremont-Barnes p. 52
^ en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 432
^ en Chandler p. 432–433. Comentariile lui Napoleon din această scrisoare au condus la cealaltă denumire cunoscută a bătăliei, "Bătălia celor trei împăraţi." Cu toate acestea, împăratul Francisc al Austriei nu a fost prezent pe câmpul de luptă.
^ en Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, Războaiele napoleoniene: Ascensiunea şi decăderea unui imperiu. p. 54
^ en Proclamaţia lui Napoleon după Austerlitz. Datată 3 decembrie, 1805. Tradusă de Markham, J. David.
^ en David G. Chandler, Campaniile lui Napoleon. p. 439
^ ^a ^b Andrew Uffindell, Marii generali ai războaielor napoleoniene. p. 25
^ en Joc video despre Austerlitz, Accesat pe 20 martie, 2006
^ en Legende legate de câmpuri de luptă - Projekt Austerlitz, Accesat pe 20 martie, 2006
^ ^a ^b Lev Tolstoi, Război şi pace. p. 317
^ Tolstoi p. 340
^ en Frank McLynn, Napoleon: O biografie. p. 350
^ en Războaiele istorice ale Franţei, Accesat pe 20 martie, 2006
^ ^a ^b en BBC - Furori la ceremonia Austerlitz, Accesat pe 20 martie, 2006

Bătălia de la Austerlitz.html

Cuprins